Grădina

Imaginează-ţi ca ai o grădină. Îţi cunoşti foarte bine grădina...cunoşti locul fiecărei flori. Ştii ca dacă mergi pe aleea din dreapta, o să vezi margaretele, puţin mai încolo cinci floarea soarelui şi apoi câteva tufe de trandafiri. Dacă alegi să mergi pe aleea stângă, poţi vedea câteva lalele, lăcrămioare şi câteva narcise. După ce treci de narcise şi faci trei paşi de uriaş, ajungi la locul tău preferat din grădină. Acolo ai o bancă micuţă la umbra a doi cireşi, lângă nişte crini minunaţi, florile tale preferate. Nu ai mulţi crini dar îi îngrijeşti cu cea mai mare atenţie şi dragoste, simţindu-te uşurată lângă ei. Primăvara, banca e plină de petale albe. Îţi place foarte mult să stai în grădina ta...de fiecare dată când cineva te supară mergi în grădina ta şi petreci putin timp acolo, cu florile tale, şi apoi începi să te simţi mai bine.

Într-o zi de primăvară, te simţeai destul de singură aşa ca te-ai hotărât să mergi puţin în grădina ta, pe banca de lânga crini. După ce ai trecut de lalele, lăcrămioare şi narcise, ai făcut trei paşi de uriaş, ai ajuns în locul tau dar spre surpriza şi dezamăgirea ta, crinii erau singurele flori ofilite din grădin ta. Florile tale preferate. Salvarea ta în zile proaste. Ce ai de făcut? Oare era vina ta? Începi să te întrebi dacă i-ai udat destul, dacă au destul soare....dar totul pare să fie în regulă.

Te întorci în casă cu paşi greoi aşteptând cu nerăbdare ziua în care crinii tăi sensibili şi minunaţi îşi vor reveni.

dialog între păr ud şi aripi

Era seară...mirosul reginei nopţii plutea delicat prin aer şi tu dansai cu părul ud, cu umbra ta pe iarba moale. Umbra-ţi imita mişcările pas cu pas, transformând dansul într-un dialog tainic. Greierii şi foşnetul frunzelor acompaniau dansul perfect. Vântul se juca liniştit cu părul tău catifelat şi ud care îţi mângâia umerii goi. Frunzele copacilor se mişcau şi ele uşor, imitând dansul calm.
Cu fiecare piruetă pe care o făceai te simţeai mai apropae de cer plutind printre nori, prin infinit alături de soarele care apunea.
Încet, încet, umbrei i se iviră două aripi ca de fluture şi uşor îşi lua zborul, dezlipindu-se cu greu de mâna ta, continuând dansul de una singură.
Acum era rândul tau să o imiţi.

-pentru Ale C.-

decembrie 2007

Era iarnă, decembrie. Era seară. Aşteptam în staţie. Aveam fluturi în stomac. 25-ul a oprit şi ţi-am zărit faţa. Zâmbeai. Zâmbeam. Ai venit şi m-ai salutat. Te-am salutat. Ştiam că totul urma să fie perfect. Tu ştiai drumul mai bine ca mine. Îmi povesteai. Îmi povesteai tot felu. Pe jos era gheaţă şi era întuneric. Pe străduţă eram doar noi. Era linişte. Doar paşii noştri se auzeau acompaniaţi de câţiva câini care lătrau şi îmi povesteai. Îmi povesteai tot felu. Şi pe jos era gheaţă. Era frig. Eram gros îmbrăcaţi. Zâmbeai. Zâmbeam. Îţi păsa. Îmi păsa. Am ajuns. Zâmbeai. Zâmbeam. Aveai o portocala în mână. Zâmbeai şi mi-ai oferit-o. Ca într-o joacă de copii. Zâmbeai. Zâmbeam. Aveam fluturi.

let it go

so it finally happened. you wonder if that is how it was meant to be. it hurts, of course.

all of a sudden you stand naked in front of a mirror in the cold. the wind blows your hair in your face but you just stand and stare how the infinite stands behind you. all you have to do is let it go and turn around.

you hear a strange silence that makes you fall on your knees. the sound of nothing scares you and it brings with it a silent voice calling out your name. you are too scared to listen and you let it run in front of your eyes straight through the mirror and back from where it came. you don't remember what the voice said but you know that it was something beautiful...you haven't heard something beautiful in ages. it said something about freedom and happiness. does that even exist?

those summer days

there was always music. there was always happiness. there were always the stars to shine for us. there was always friendship.

remember?

frig

Aş vrea să intru-n ochii tăi, tu să-i inchizi iar eu să rămân acolo pentru totdeauna.
Ochii tăi să-mi fie cămin pe veci. Verdele îmbătător să-mi fie lumină dătătoare de căldură. Mă scufund întru totul şi cad în visare.
Tăcerea asurzitoare îmi taie respiraţia. E atât de simplu şi de mortal...parcă îmi fură viaţa.
Îmi fură viaţa care poate că n-am trait-o niciodată aşa cum o fac alţii. Liniştea aproape palpabilă îmi dă fiori. Nu ştiu de cât timp stau aşa, nemişcată, căzută, inconştientă, dezamăgită şi cu prea puţine vise rămase. O rază de soare îmi străpunge faţa, arzând. Soarele, unicul căruia sunt sigură că încă mai îi pasă.
Raza îmi străpunge visele care cad sfărmate în mii de bucăţi. Vântul le mătură uşor, cu nesimţire, din faţa mea. Cu ce am mai rămas? Lumea mi-a luat totul. Mi-a luat până şi ce nu aveam.
Mi-a luat nimicul. Nici măcar nu ştiu dacă am mai rămas cu ceva. Mă simt goală. Ştearsă de vise, zâmbete şi bucurii. Zâmbet? Ce semnificaţie are cuvântul acesta? Cât de bun, cât de pur trebuie sa fii ca sa îl poţi schiţa pe buze?
Şi dintr-o dată realizez că nici măcar nu mă merit. Vocea din mine îmi spune că nu valorez decât ceea ce am reuşit să devin. O adiere de vânt rece şi totul dispare în neant.
Şi lacrimile îşi fac apariţia pe obrajii îngheţaţi de timp. Privesc în gol şi mă întreb: oare mai trăiesc? unde a disparut culoarea vieţii?
Nu există răspuns la aceste întrebări. Nu ştiu cine sunt sau cine aş vrea sa fiu. Am plâns mult pentru că deja nu mai am lacrimi.
Şi voi rămâne aşa. Am obosit. Nu are rost. Dimineaţa e aproape. Voi îngheţa.

-georgi şi patty-