Ce-i cu tine azi? Parcă nu eşti în apele tale...
Reflexia tulbure nu răspunde dar mai aştepţi puţin...Un nimic continuu umple aerul. Cu ce privire goală te priveşte reflexia...ce tăcere asurzitoare...acest schimb de tăceri nu e ca de obicei..ce tainic plange reflexia...abia observi.
Iar nu vorbeşti? Am venit să vorbim. Tu-mi eşti un prieten bun. Un prieten loial. Eşti aici tot timpul cand am nevoie de tine. Ne împărtăşim bucuria şi tristeţea dar de ceva vreme nu mai vorbeşti. Ce e cu tine? Raspunde!
Tăcere.
Şi uşor îţi cresc aripi şi te înalţi spre cerul azuriu cu o viteză aproape înspăimântătoare. Îţi deschizi pumnul cu grijă şi observi infinitul în palma ta. Strângi uşor pumnul, închizi ochii pentru o secundă şi îţi pui o dorinţă. Apoi, pui mica ta comoară în buzunarul drept. Nu din superstiţie...ci pentru că buzunarul stâng era rupt şi acolo infinitul putea cădea pe pământ.
Brusc te trezeşti. Te uiţi din nou în reflexia din apă.
Mi-e aşa de dor de vremea când simţeam că pot să zbor...
Când cuprindeam tot infinitul şi-l strângeam în pumn uşor...
Ascunzi din nou lacrimile care erau pe cale să explodeze în mii de râuri pe obrajii tăi, cu un zâmbet fals. Te întorci ca să nu te vadă reflexia plângând iar apoi fugi spre casă. Fugi de iluzia reflexiei vorbitoare. Fugi de amintiri. Fugi pe străzile gri prin ploaie. Strada e pustie şi liniştită. Din nou liniştea e asurzitoare dar ajungi într-un final acasă şi te pui în pat. Locul unde te simţi în siguranţă. Locul unde te poţi odihni şi unde poţi uita.
Reflexia tulbure nu răspunde dar mai aştepţi puţin...Un nimic continuu umple aerul. Cu ce privire goală te priveşte reflexia...ce tăcere asurzitoare...acest schimb de tăceri nu e ca de obicei..ce tainic plange reflexia...abia observi.
Iar nu vorbeşti? Am venit să vorbim. Tu-mi eşti un prieten bun. Un prieten loial. Eşti aici tot timpul cand am nevoie de tine. Ne împărtăşim bucuria şi tristeţea dar de ceva vreme nu mai vorbeşti. Ce e cu tine? Raspunde!
Tăcere.
Şi uşor îţi cresc aripi şi te înalţi spre cerul azuriu cu o viteză aproape înspăimântătoare. Îţi deschizi pumnul cu grijă şi observi infinitul în palma ta. Strângi uşor pumnul, închizi ochii pentru o secundă şi îţi pui o dorinţă. Apoi, pui mica ta comoară în buzunarul drept. Nu din superstiţie...ci pentru că buzunarul stâng era rupt şi acolo infinitul putea cădea pe pământ.
Brusc te trezeşti. Te uiţi din nou în reflexia din apă.
Mi-e aşa de dor de vremea când simţeam că pot să zbor...
Când cuprindeam tot infinitul şi-l strângeam în pumn uşor...
Ascunzi din nou lacrimile care erau pe cale să explodeze în mii de râuri pe obrajii tăi, cu un zâmbet fals. Te întorci ca să nu te vadă reflexia plângând iar apoi fugi spre casă. Fugi de iluzia reflexiei vorbitoare. Fugi de amintiri. Fugi pe străzile gri prin ploaie. Strada e pustie şi liniştită. Din nou liniştea e asurzitoare dar ajungi într-un final acasă şi te pui în pat. Locul unde te simţi în siguranţă. Locul unde te poţi odihni şi unde poţi uita.
