Condens

Şi în fiecare zi e la fel...şi azi i-ai minţit pe toţi zicând că eşti ok...şi azi ai fost liniştit...prea liniştit...şi azi ai tăcut...şi azi te-ai plimbat singur pe stradă...nici azi n-ai zâmbit...
Ai ajuns acasă, te-ai închis în cameră, ţi-ai aruncat geanta pe pat şi te-ai aşezat la birou cu capul îngropat în maini gândindu-te la...nimic. Uitându-te în gol. Nimic nou...la fel ca şi ieri, alaltăieri, săptămâna trecută, acum două săptămâni...
Şi a sosit în sfârşit seara...seara întunecată şi rece...lacrimi fierbinţi străpung aerul rece şi fac condens. Din pământ iese un abur ciudat. Aburul îţi înceţoşează privirea-ţi goală. Ochii oglindesc sufletul? Dacă ai privirea goală înseamnă că ai sufletul...gol? Ce trist...tu te considerai o persoană cu multe sentimente calde în suflet. Ce s-a întâmplat cu ele? Ah...au făcut condens cu sufletul.

Ploaie

Norii se adună iarăşi peste sat. Plouă peste case, peste câmp, peste drum, peste biserică, peste atmosfera, peste fericire. Ploaia atinge tot. Până şi ce ai ascuns din calea ei sub scândura din curte. Până şi peste fericirea pe care ai uitat să o ascunzi în suflet.

dialog din închisoare

- Iarnă? O, nu! Ţi se pare!
- Ba tu te înşeli!
- Am văzut ieri frigul prin gaura din perete!
- Ba era un copac înflorit...
- Copac înflorit? Eşti nebun! Copacul acela e nins de când îl ştiu! Crede-mă, mă uit în fiecare zi prin gaura din perete aşteptând soarele...
- Eu l-am văzut azi.
- Nu se poate. Nici măcar n-ai gaură în celula ta.
- L-am simţit prin peretele gros. E acolo. Nu te mai uita prin gaură. Simte-l.

Prieteni

Totul e diferit atunci când ai prieteni.

destin

"Venind, păşim pe tainic drum
În duh de nemurire
Lăsând adeseori doar scrum
Sau nicio amintire."

[Aurel Stroia]

portret de înger la lumina lumânării

Lumânarea era aprinsă...ca în fiecare seară..doar că...în seara aceasta era ceva special în licărirea luminii. Uşor, puteai desluşi un păr bălai şi mătăsos, puţin ondulat. Încetul cu încetul imaginea devenea tot mai clară şi puteai observa în lumina slabă un portret...o parte din el mai bine zis...jumătate...partea luminată de lumânarea ta micuţă.

Obrazul era fin şi rotund dar când ai încercat să-l atingi, mâna ţi-a trecut prin el. Ce ciudat...

Ochiul era blând şi clipea din când în când cu uşurinţa. Îţi părea rău că lumânarea ta neputincioasă nu putea lumina si cealaltă jumătate a feţei.

Sprânceana se întindea deasupra ochiului formând un arc de cerc perfect.

Jumătatea nasului pe care o puteai vedea era destul de mică. Mici pistrui se puteau vedea pe obraz.

Colţul gurii era puţin ridicat. Zâmbea. Ce faţă blândă!

Ai ridicat lumânarea ca să vezi şi cealaltă jumătate dar într-o clipită a dispărut.

Ce frumos! Ai putut admira pentru câteva secunde un portret de înger la lumina lumânării.

Şi ce te faci când castelul tău e atacat din toate părţile şi încetul cu încetul se transforma într-o ruină?